SCOPURILE mele in Viata!

Azi mi-am stabilit cele mai importante doua scopuri in viata:

– Sa IUBESC NECONDITIONAT

– Sa AJUT pe ceilalti (prin orice mijloace)

Logodnica mea, o apă curgătoare

O IUBEAM! Simplu, sincer, în întregime. Fără adjective, brizbrizuri ori jumătăţi de măsură. Pentru ea păstram cele mai sincere simţiri ale fiinţei mele. Îi înălţam în fiecare zi cele mai frumoase gânduri, iar vecinătatea ei transformau valorile umane în bunurile mele cele mai de preţ. Era centrul universului meu, şi eram tare fericit cu asta. Nu aveam nevoie şi nu îmi doream nimic mai mult. Braţele ei îmi erau casă, bucuriile şi tristeţile ei îmi erau anotimpuri, şi colindam amândoi vrăjiţi prin vreme.

Toamna avea să vină în acel an puţin mai devreme. Sfârşitul lui septembrie era deja plin de fructe coapte şi miros de gutui dulci. Atmosfera mă inspira şi îmi alimenta firea romantică. Colindam străzile Clujului gândindu-mă la ea. Chiar dacă era departe zâmbeam la gândul că aveam să ne revedem curând. Eram obişnuiţi cu depărtarea. Probabil asta făcea revederea de fiecare dată mai plăcută.

Trecuse ceva timp de când împărţeam cu ea dragostea mea copilă. Socoteam în mintea mea că în anul ce avea să urmeze am fi adunat o sumă rotundă de ani împreună. Depănam amintiri şi îmi lăsam paşii să mă poarte pe unde voiau străzile şi aleile. Clujul e mereu o forfotă la început de toamnă. Nici nu ştii cum te pierzi prin oraşul ăsta. Oricum, gândul îmi fugea doar la ea, şi era tot ce conta pentru mine în acea zi.

„Am să îi cumpăr un inel! Am să îi cer să fie logodnica mea!!!” Aproape că strigasem în gura mare ultimele cuvinte. Tresărisem de entuziasm ca în faţa unei revelaţii. M-am oprit brusc în mijlocul străzii şi îi priveam în ochi pe trecătorii grăbiţi. Căutam parcă să împărtăşesc cu cineva bucuria mea involuntară.

„Da, cu siguranţă am să fac asta! Simt din toată inima să o fac!” Am început să iau la rând magazinele mici cu bijuterii din centrul oraşului. Tremuram de emoţii, ca un copil care face o şotie pe ascuns.

Nu ştiam prea multe pe atunci. Nici măcar nu înţelegeam ce înseamnă sau presupune să ceri pe cineva să îţi fie logodnică. Nici nu mă interesa prea mult formalitatea în sine. Mă inspirasem din filme şi cărţi. Şi îmi plăceau sentimentele sincere ce mă năpădeau. Îmi plăcea ideea de a intra în asentimentul celui care cumpără inelul şi se emoţionează înainte de a cere mâna pe care să îl aşeze cu dragoste.

Cumpărasem cel mai frumos inel dintr-o argintărie micuţă şi cochetă. Era un inel fin, cu un model simplu, uşor ondulat. Pietricica era finuţă, centrată cu îndemânare într-un striu ondulat. O bijuterie! Dădusem pe el toţi banii pe care îi aveam. Dacă aveam mai mulţi i-aş fi dat pe toţi oricum. Fără nici o ezitare. Eram fericit să ştiu că pot face ceea ce simt.

L-am păstrat mult timp în cutiuţa lui de catifea grena. Aşteptam momentul perfect. Visam cu ochii deschişi la el. Dar venirea ei la Cluj m-a făcut să îmi amân sentimentele, emoţiile şi intenţia de a-i cere mâna. Avea să părăsească ţara pentru o perioadă. Şi am decis să aştept cât e nevoie, şi să îi cer mâna la întoarcere, ca semn al iubirii mele neclintite. Nu vroiam să grăbesc sau să forţez nimic în acel moment. Dar aşteptarea mea s-a dovedit în final a fi în zadar. Avea să nu se mai întoarcă niciodată în ţară, niciodată la mine.

Trecuseră 6 luni de la plecarea ei. Îmi linişteam după-amiaza pe malul Someşului. Era o zi însorită de primăvară târzie. Am scos din buzunarul de la haină cutiuţa catifelată şi am deschis-o cu grijă. Înăuntru, nemişcat, finuţ şi strălucitor stătea ineluşul cu pietricică şi design uşor ondulat. L-am privit îndelung şi m-am bucurat de frumuseţea lui. Aş fi vrut să îl păstrez, să mai sper că într-o zi îmi va îndeplini sentimentele şi îmi va întregi visele. L-aş fi păstrat chiar pentru altcineva, dar ştiam în sinea mea că acest lucru ar fi fost cel puţin lipsit de sinceritate. L-am privit pentru ultima dată, i-am închis cutiuţa catifelată, l-am sărutat, şi fără resentimente i-am făcut vânt în Someş.

„Fii tu logodnica mea, apă curgătoare; tu, cea care le duci pe toate cu timpul! Fii tu cea căreia să îi încredinţez sentimentele mele sincere!”

M-am logodit cu o apă curgătoare. Şi nu ştiu dacă povestea mea s-a încheiat sau nu acolo. Nici nu ştiu dacă mai contează prea mult asta. Tot ce îmi doresc acum e să pot iubi din nou cu aceeaşi emoţie. Cu aceeaşi simplitate, sinceritate şi întregime. Să pot dărui fără ezitare tot ce am adunat în aceşti ultimi ani de singurătate! Atât îmi doresc!

Buna ziua mama, La multi ani de ziua mea!

Buna ziua mamă,

Iartă-mă, dar zâmbesc tâmp. Mă gândesc, în timp ce îţi scriu această scrisoare, la cât de mult a evoluat tehnologia. Am ajuns să scriu mai repede la calculator decât de mână. Şi ca să fiu sincer până la capăt, nici nu mai am răbdare să iau o foaie de hârtie şi să scriu. Însă te asigur că am un scris de mână frumos. Ai fi surprinsă! Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici. Aici vreau să te salut: sărut-mâinile! Şi mai vreau să îţi povestesc una alta, adunate în ordine sau răzleţ, de prin viaţa mea.

În primul rând mulţumesc! Mulţumesc că m-ai încurajat în perioada liceului să citesc. Mulţumesc că m-ai cicălit atunci cu frazele de genul „citeşte o carte! Altfel o să rămâi incult”. Chiar dacă m-am împotrivit şi m-am eschivat cât am putut atunci, şi am citit ca să îţi fac pe plac (sau în ciudă) câteva cărţi, acum mi-aş dori să am mai mult timp pentru citit. Pentru ca da! Ai avut dreptate. Cărţile, indiferent de domeniul de care aparţin ca scriere, educă, culturalizează, înnobilează, transformă, dau viaţă! Deci mulţumesc încă odată!

Şi aş mai vrea să îţi mulţumesc pentru ceva. Aş vrea să îţi mulţumesc pentru libertatea cu care m-ai lăsat să îmi urmez visele, calea, libertatea pe care mi-ai dat-o atunci când a fost vorba de luarea deciziilor care mi-au influenţat evoluţia ca om. Dar îţi mulţumesc infinit mai mult pentru încrederea pe care mi-ai acordat-o la pachet cu această libertate, pentru că, în fond, aceasta m-a făcut mai recunoscător şi mai responsabil.

Dar uite de ce îţi scriu. Vroiam să îţi spun La Mulţi Ani. A fost ziua mea, dar încă mai cred că această urare merge pentru amândoi, chiar şi de ziua mea. La Mulţi Ani sănătoşi, mamă! La mulţi ani pentru că acum 28 de ani dădeai viaţă pentru a doua oară. Mi-o dădeai mie. Şi dacă nu am apucat să o spun niciodată, poate pentru că nu am conştientizat până acum acest lucru, aş vrea să o spun acum: îţi sunt recunoscător pentru viaţa mea!

Ti-am luat şi un cadou. Îţi trimit această carte. Sper să îţi placă. De fapt sunt convins că o să îţi placă. E genul tău. O carte emoţionantă, scrisă cu sensibilitate. De altfel trebuie să îţi mărturisesc că, din câte se pare, avem gusturi comune [zâmbesc]. Suntem firi sangvine amândoi. Iubim intens şi adorăm cu altruism şi entuziasm. Idealismul l-am învăţat amândoi din cărţi [zâmbesc din nou, cu şi mai multă bucurie].

Am să îţi mai trimit cărţi. Ştiu că iubeşti să citeşti. Ai iubit toată viaţa asta. Numai mintea mea de puştan n-a înţeles ce-i cu atâtea cărţi în biblioteca de acasă. Acum, când sunt în măsură să văd şi altceva dincolo de rafturile pline, mă amuz copios amintindu-mi că am gustat pe atunci doar cărţi grele pentru pubertatea mea: Emil Cioran – Despre Nihilism / Sfârşitul care începe, Liviu Rebreanu – Adam şi Eva etc. Cărţi care de altfel mi-au maturizat destul de repede gândirea.

Cred că de fapt o să încep să îţi trimit regulat cărţi. Mă bucură gândul că ai putea avea o mică bibliotecă a ta, acolo, departe de casă. Şi când o fi să te întorci, să le donezi unei biblioteci de acolo, sau să le dai altor români care tânjesc să mai citească ceva în limba maternă.

Despre mine scurt: sunt bine. Mă bucur să îţi scriu aceste rânduri. În rest cam ocupat. Ca de obicei, cu tot felul de chestii care mă fac fericit. Doar mă cunoşti şi ştii că fac doar ce îmi place. În fond, şi de la tine, ca şi de la Exupéry am învăţat că fericirea vine din cele mai mărunte lucruri, şi că durabilitatea acesteia stă în a păşi prin viaţă făcând cu pasiune ce îţi place.

Te îmbrăţişez cu drag, şi sper că eşti în primul rând sănătoasă. Îţi doresc ce e mai bun pentru tine, şi când o fi să te întorci acasă, să nu uiţi că îmi doresc mult să ne plimbăm împreună prin ţară, vizitând locuri frumoase.

Cu drag…

M.

PS. Cartea se numeste „Cartea Mironei” – de Cella Serghei. Iar ceea ce ai citit e prima scrisoare ce i-o scriu mamei de cand e plecata (cativa ani).

Bucuria de a fi

Cu un alint as vrea sa ma trezesc,
Dimineata sa imi fie senina,
Sarutul tau sa-mi fie culoarea
si bucuria de a fi.

marius berescu

Povestea mea pentru tine, Ana

Erau doar câteva zile de primăvară. Pline de energie şi zâmbete. Mulţi tineri aveau să se întâlnească undeva departe de orice freamăt urban. Aveau bucuria de a se rupe de cotidianul individual şi de a împărtăşi cu multă voinţă tot ceea ce însemna fiinţa lor. Cu bucurii, cu nevoi, cu vise şi optimism.

Perechi de ochi se intersectau în primele zile şi îşi schimbau zâmbete firave. Strângeri de mână şi rostiri de nume aveau să lege prietenii sincere care să pună în sufletul fiecăruia câte puţin din ceilalţi. Frumuseţea împrejurimilor completa armonia de energii tinere.

El era un tânăr energic şi altruist. Se integrase încă din prima zi într-un grup cu care a şi împărtăşit prima plimbare. Pe Ea avea să o cunoască seara, după cină. Îl captase încă de la început cu ceva într-adevăr deosebit: o pereche de ochi calzi care ascundeau misterios un suflet frumos. Privirea ei trăda dorinţa de simplitate şi de bine. Zâmbetul ei era cu siguranţă primul motiv de linişte pentru el.

Aveau să urmeze zile şi seri frumoase în care el se mulţumea să îi întâlnească privirea sau zâmbetul prin mulţime. Se mulţumea să o ştie undeva în preajmă. Împărtăşeau acelaşi semn zodiacal şi ceva nescris îi unea în esenţa firii.

Se intersectaseră de câteva ori să îşi povestească. Avea să o cunoască din ce în ce mai bine. Aflase o mulţime de lucruri interesante despre ea şi cu fiecare amănunt o îndrăgea şi mai mult. Gesturile ei sincere semănau în sufletul lui dorinţa eternităţii. Ar fi vrut să transforme îmbrăţişarea primită într-o clipă eternă în care să nu o mai piardă din preajmă.

Ar fi luat-o după aceste zile frumoase cu el. Oricum ar fi, avea o singură convingere: întoarcerea spre casă nu îl va împiedica cu nimic să îi păstreze un loc în sufletul său, chiar dacă acest lucru ar fi doar idealist pentru moment. În fond ştia că iubirea sinceră nu ţine de distanţă, timp sau oricare alt obstacol. Îşi punea speranţele în viitor şi zâmbea mulţumit.

Ea se numea Ana („ce nume simplu”) şi avea ochi frumoşi. El era doar un tânăr energic şi altruist.