Danut, expresia neputintei mele

Se numeste Danut! Ne-am cunoscut acum 6 ani, intr-un noiembrie tarziu. Odata cu el i-am cunoscut si pe colegii lui, in total un grup de vreo 14 copii.

Pe vremea aceea aveam bucuria sa primesc cateva ore pe saptamana de „Educatie si integrare sociala” in cadrul Liceului pentru Deficienti de Vedere (LDV) Cluj-Napoca, fiind ajutat de o doamna deosebita, pe numele ei Elena Bucur, si de asociatia ASCOR, la care eram voluntar in acea perioada. Pe scurt, orele astea presupuneau activitati didactice cu copiii nevazatori sau cu deficiente de vedere, activitati de educatie non-formala, lectura si discutii interactive, plimbari, activitati sportive in curtea liceului, jocuri etc.

Danut nu era altceva decat un pui de om. Era un copil maruntel de statura, dar atletic, imbracat mai mereu modest, cu fata rotunda, par brunet, tuns scurt si neuniform. Avea pometi frumosi, ca de copil fericit, si niste spancene negre ce contrastau cu restul fetei. As fi vrut sa pot spune ca avea ochi frumosi, insa nu am avut ocazia sa ii vad niciodata. In ciuda genelor lungi si frumoase, ochii ii erau mereu inchisi si usor adanciti in scafarlia-i mica. Isi pierduse vederea ireversibil imediat dupa nastere. De fapt nu a inteles niciodata ce inseamna a vedea. Si asta din cauza unei afectiuni nemiloase care i-a stafidit globii oculari.

Cu toate acestea, Danut era un copil istet si foarte curios. Mereu ager din fire, implicat si dedicat activitatilor la care participa sau era pus sa participe. Nu era pretentios si stia sa se bucure din lucruri marunte. Punea multe intrebari si era bucuros ca trecuse in clasa a treia. Nu scoala era insa bucuria lui, ci faptul ca mai avea un an de scoala si se putea intoarce acasa la parintii si cei doi frati ai lui, undeva prin imprejurmile rurale ale Brasovului.

Intr-o zi oarecare din acel noiembrie tarziu am decis sa facem „lectia” [cum spuneau ei] afara, in curtea liceului. Dupa o noapte intreaga de ninsoare era prima zi cu zapada din acel an, dar si prima zi din viata mea in care aveam sa simt din tot sufletul ce inseamna neputinta. Copiii erau veseli si ghidusi in ciuda frigului de afara. Se alergau prin curte si aruncau cu zapada in toate directiile, mai de ar ochi pe cineva. Danut era putin retras. Mi-a soptit la ureche ca parintii lui nu ii dau voie sa se joace in zapada. Il speriasera de mic ca zapada il poate imbolnavi foarte usor, chiar si daca pune mana pe ea. Ba mai mult, il amenintasera ca daca e prea mare si cade in ea il poate sufoca.

Nu m-am indurat sa il las doar sa ii auda pe colegii lui harjonindu-se prin curte. L-am luat de mana si am facut cativa pasi in zapada. Imaginati-vi-l pe Danut ca pe un copil legat la ochi care e pus sa descopere ceva. Zambetul ii crestea pe fata direct proportional cu ritmul batailor inimii. S-a aplecat si a incercat sa pipaie zapada. Era atat de emotionat de senzatia rece si umeda a zapezii incat radea incet si sacadat, parca de frica sa nu il auda parintii lui. Era cu adevarat fericit. Atat de fericit incat mi-a dat senzatia ca descoperise in zapada ceva deosebit. Isi grabea miscarile degetelor prin zapada si o vantura cu mana. Era extaziat! Radea cu pofta si ma cauta cu urechea sa stie ca sunt langa el si ca ma bucur de bucuria lui… Iar eu il priveam si imi infundam cu greu sughiturile si oftatul, lacrimile si neputinta. Imi venea sa plang pentru cat de neinsemnata a fost pana in acel moment zapada pentru mine, si cat de mult poate insemna asta pentru un suflet marunt de copil. Imi venea sa plang pentru nedreptatea care i-a luat lui Danut bucuria de a intelege ce sunt fulgii, ce e ninsoarea, ce inseamna alb sau macar notiunea de culoare. Eram atat de frustrat de neputinta mea incat am uitat pentru un moment de regulile stricte ale liceului si l-am luat in brate si l-am strans cu putere la piept. Dar el nu mi-a inteles gestul. Ii auzisem imediat vocea subtire si curioasa in ureche, intrebandu-ma din ce se face zapada… Iar asta a venit ca un cutit intors in rana. Atunci am varsat prima lacrima. Aveam sa ma indragostesc ireversibil de acel copil!

Episodul acesta mi-a dat cateva zile bune gandire si m-a facut sa inteleg cata insemnatate pot avea unele lucruri din viata noastra. Am avut ocazia sa inteleg si cat de putin apreciem uneori ceea ce avem sau cat de mult ne putem bucura de unele lucruri chiar si pentru simplul fapt ca le putem vedea.

Cateva saptamani mai tarziu aveam sa ma atasez foarte mult de Danut. Intr-una din duminici i-am dus impreuna cu asociatia pe toti copiii la biserica din vecinatatea liceului. Eu mi-am luat deja obisnuitul rol de a sta in preajma lui Danut. Devenise o placere sa ii raspund la intrebarile curioase. Ce este tamaia? de ce face ea fum? Ce este de fapt fumul? De ce fumul miroase a parfum? Ce este o cadelnita? De ce da popa cu cadelnita in biserica? Ce este un crucifix? etc.

La sfarsitul slujbei l-am rugat pe preot sa il lase pe Danut sa puna mana pe o cadelnita sa inteleaga ce e aia. A pipait-o la fel de curios ca pe zapada. Aceasta inca era calda si mirosea a tamanie. Apoi a intrebat preotul ce e un crucifix si daca ii poate da unul pe care sa puna mana. A pipait entuziasmat crucifixul din metal greu al preotului dupa care ne-am retras intr-un colt unde l-am lasat sa puna mana pe cruciulita de lemn pe care o purtam la gat. Era atat de incantat si mi-a marturisit ca si-ar dori sa aiba si el una sa o poata purta cu el peste tot.

Doua zile mai tarziu, dupa „lectie” i-am daruit o cruciulita identica cu a mea. Mi-a propus sa facem schimb, si sa i-o dau pe a mea si sa o iau eu pe cea noua. Mi-a zis ca pentru el nu conteaza ca e noua ci conteaza mai mult ca e de la mine. Am acceptat fara ezitare!

Duminica urmatoare alergam spre biserica. Intarziasem putin la slujba, iar copiii erau deja acolo. M-am linistit cand l-am zarit si pe Danut. Era intr-un colt lateral in micuta biserica. Era imbracat ca de obicei modest si avea freza ciufulita. Statea in genunchi, cu capul aplecat usor in fata. Mi-am facut drum printre copii si m-am dus langa el. Dar nu l-am deranjat… si asta pentru ca nu am putut. [Eram pentru a doua oara daramat emotional. Dar mult mai fericit decat in cazul primului episod.] Danut statea nemiscat cu mainile lui mici si usor murdare impreunate sub barbie. Intre maini nu avea altceva decat cruciulita de la mine, pe care o strangea cu putere intre degete, ca si cum se temea sa nu i-o smulga cineva. Capatul de sus al lemnului crucifixului il tinea intre buze. Din cand in cand murmura dupa ce spunea preotul si pupa cruciulita cu un patos copilaresc.

Imi era extrem de drag si stiam din toata inima ca il iubesc. Nu mai simteam de mult mila fata de el, si asta pentru ca ma invatase (oarecum) sa il accept asa cum e, cu tot cu deficienta lui. La cei 11 ani ai lui mi-a spus chiar ca si nevazatorii pot fi la fel de fericiti ca si noi, cei care vedem. Nu i-am replicat niciodata nimic la aceste cuvinte, cu toate ca in sitea mea aceste cuvinte au continuat multa vreme sa imi alimenteze profund neputinta.

Doua luni mai tarziu aveam sa renunt la a mai tine acele ore. Fusesem pus in mod repetat in fata unor episoade ca cele prezentate. Eram prea slab sa mai pot continua, si eram constient ca facusem deja greseala sa ma atasez de un copil, riscand eventualitatea de a-i face pe ceilalti copii sa se simta discriminati. Am lasat locul meu celorlalti colegi de asociatie, dornici sa experimenteze si ei procesul didactic intr-un cadru special.

Cert e ca aceasta poveste a avut multe influente in procesul meu de maturizare. Danut a ramas pentru mine, dincolo de imaginea unui copil maruntel si minunat (care probabil inca imi poarta cruciulita la gat), expresia neputintei mele si a nedreptatii in general.

Stiu ca dupa ce a terminat cele 4 clase, Danut s-a rentors acasa in sanul familie, dar asta numai pentru intreaga vacanta de vara, dupa care a intrat in clasa a 5a la un liceu special din Brasov.

Oriunde ai fi tu om maruntel, sa stii ca te iubesc din toata inima!

Asta e pentru tine, Danut!

13 responses to “Danut, expresia neputintei mele

  1. Multumesc de aprecieri Ana-Maria. Trimit imbratisarile mele in Ungaria!

  2. cred ca e cel mai impresionant lucru pe care l-am citit in ultimele lunii… felicitari Beri !

  3. Exact, voiau luati in brate, cereau bomboane si pentru ei toti adultii erau „mama”.

  4. Putin inainte de 17 ani am fost pentru prima data in viata mea la un orfelinat. Eram pe atunci beneficiar al primelor proiecte de tineret finantate din fonduri de preaderare pt societatea civila din Romania. Acum 10 ani, in Romania orfelinatele inca aratau ingrozitor. Acum e ceva mai bine. Dar simplul fapt ca acei copii imi cereau bomboane si plangeau pe rand sa fie luati macar 30 de secunde in brate mi-au schimbat viitorul. M-am apucat de voluntariat! Acum, ma uit in urma si numar 11 ani de voluntariat. Multi mi-au spus ca imi ajung, dar anul acesta mi-am infiintat propriul ONG de tineret. Sper sa ma ajute bunul Dumnezeu in tot ceea ce vreau sa fac!

  5. Impresionanta poveste! Imi amintesc faptul ca la un moment dat am fost in practica la un orfelinat. Erau copii de gradinita…nu stiau cum sa ne atraga atentia,isi doreau enorm sa aiba parinti. La 16 ani eram cam tanara pentru a fi mamica,chiar si adoptiva,dar simteam ca i-as fi luat pe toti acasa daca as fi putut…

  6. Cu siguranta un inger vegeaza acolo sus pentru fiecare dintre noi! Multumesc de aprecieri Sibille si sa stii ca si mie imi e dor de tine. Dar ne vedem in februarie, caci vin la Bucuresti cu niste treburi la minister. Ne vedem atunci! Imbratisari

  7. …Un „INGER” acolo sus il vegheaza pe Danut si unul pe Beri. Sunt multe persoane ca Danut si mult prea putini ca tine Beri. Nu inceta sa faci ce-ai facut….Nu toate persoanele mai putin norocoase ca noi intalnesc un „Beri”…..
    Imi e dor de tine!

  8. Multumesc si eu Roxana, si vreau sa iti spun ca tine doar de noi „pacatul” pe care il invocai!

  9. Pacat ca uitam sa ne bucuram din tot sufletul de lucrurile marunte, ca uitam sa iubim la fel de pur ca acesti copilasi. Nu imi pot reveni din emotia pe care mi-a provocat-o postul si pentru asta iti multumesc

  10. foarte faina povestea, Beri !

  11. chiar ieri ma gandeam la asta. si ca sa iti dau in exclusivitate o veste, vom incerca in acest an sa depunem un proiect in parteneriat cu Liceul acesta pentru un atelier de creatie pentru copiii de acolo… dar ne mai gandim, poate ne vine o idee si mai buna! Te tin la curent!

  12. Bravo, Beri.
    O povestioara care m-a induiosat.
    Dar am ramas si cu o intrebare: de ce totusi nu ai continuat/reluat modul acesta de a ajuta copilasii?
    Si daca vei gasi puterea sa reincepi, te rog, trage-ne si pe noi dupa tine;)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s